Faința era albă, gresia era de culoarea muștarului, iar noi două găteam supă de pastă de dinți pentru Căpitanul Bleid. Desenele animate începeau la șapte treizeci, la opt era masa de seară iar spălatul pe dinți era la opt jumătate. Se încheia cu mine și soră-mea pregătind cea mai scârboasă băutură, în limita posibilităților, pentru ”cei răi”, care erau foarte proști și cădeau în plasă de fiecare dată.
Goshogun God of the War, tradus în Europa ca Macron One, era un serial japonez din 81, difuzat de TVR după Revoluție. Episoadele erau banale și repetitive. Cei răi aveau un plan mârșav de a cuceri pământul, care presupunea utilizarea unui robot gigantic, cei buni scoteau la înaintare propriul robot gigantic și se luptau, folosind mereu aceleași secvențe de animație. Apoi măgăoaia răilor ajungea la fier vechi și data viitoare o luau de la capăt. Una dintre explicații era faptul că Televiziunea Română cumpărase doar 15 episoade din 25 și le dădea în buclă. Pentru cunoscători, serialul era o parodie a genului mecha, dar funcționa foarte bine și ca operă de artă de sine stătătoare, cel puțin după evaluările critice făcute de Maria(opt ani) și Ileana (șase ani jumate).
Pe de altă parte, Pirații Apei Negre avea un fir narativ complex care nu se rupea între episoade. Era foarte bine desenat și animat, ceea ce a ridicat costurile de producție și i-a forțat pe Hanna-Barbera să anuleze seria la jumătate. De data asta, vină că totul se termina în coadă de pește nu era a TVR-ului. Personaje erau excelent construite, puteai face și altceva cu ele decât să le hrănești cu apă și pastă de dinți așa că sesiunile de joc s-au extins și au acaparat ora de masă. Așezate în fața cănilor cu lapte, eu și Ileana depănam amintiri de pe când căutam comori pe mare împreună cu Rem, Tula și Ioz. Inamicii principali erau Blaf și Konk, pirații cei răi, Căpitanul Bleid, care era practic de-al casei, și harkonanii, pentru că tata primise Dune jocul pe cinci dischete și petrecea mult timp căutând spice pe Arakis.
Petrecea mult timp și încercând să afle Secretul Insulei Maimuțelor, cel mai bun joc făcut vreodată de LukasArt, sau elucidând soarta Atlantidei, în care puteai să joci fie ca aventurierul Indiana Jones, fie ca aventuriera Sofia Hapgood. Petrecea foarte mult timp și citindu-ne basme rusești, iar când s-au teminat cărțile de povești, a trecut la Legendele Țării lui Vam, care nu știu cum s-o descriu altfel decât ca fantasy comunist foarte poetic. Așa am decis eu că avatarul meu în jocurile de seară se va numi Nastasia Sofia Vrahamevna, prințesă ziua și aventurieră cu puteri magice noapte, când opera sub numele de cod Mastara. Avea ochi negri, păr negru și doi cercei mari de aur, era formidabilă și atunci Ileana a vrut să fie și ea exact același personaj, dar eu eram sora mai mare și câștigam aproape toate bătăliile. Așa că Ileana a fost o prințesă blondă pe care o chema Lili of the Valley și avea și ea puteri magice, dar altele.
Pentru că eram prințese-pirați de acum, ne-am jucat mult timp de-a palatul, mai ales din vina lui Pardaillan și a celor trei muschetari. Am organizat baluri interminabile în care Blaf și Konk lucrau la bucătărie, harkonanii veneau în pețit sau la asasinat o dată pe săptămână iar Căpitanul Bleid coordona societățile secrete care puneau la cale intrigi murdare. Mastara devenea din ce în ce mai misterioasă și mai abilă, Lili devenea din ce în ce mai amuzantă și mai haotică. Acțiunile ei erau cele care puneau plotul în mișcare. A pornit religia vrăbiilor care a avut mare succes în cele trei imperii, a pus bazele armatei castraveților și a inventat mașina de presat biscuiți cu sigiliul regal.
Sesiunile de joc se întindeau deja pe câte o lună jumătate, împărțite în episoade de câte o masă de seară. Am avut aventuri pe o bază spațială care semăna suspect de tare cu Deep Space Nine, am cutreierat deșertul deghizați în actori de teatru experimental, ocazie cu care am descoperit că piratul Konk este cel mai cult dintre noi, am vândut moaștele lui Jack Mână de Fier și de banii strânși am cumpărat și mai multe artefacte pe care le-am vândut și am pus astfel bazele capitalismului, am adoptat un student trimis cu Erasmus de Universitatea Harkonană de Artă, facultatea de Asasinat, profesor coordonator Căpitanul Bleid.
Mama își amintește și acum de hohotele de râs care zguduiau pereții, tata de tăcerea suspectă care se lăsa dacă trecea prin bucătărie.
Sigur, toate lucrurile au un sfârșit.
N-am mai jucat de ceva vreme. Suntem acum adulți profesioniști și responsabili, antreprenori cu facturier și ștampilă, care știu că dacă te miști suficient de repede poți să mai înghesui o oră de muncă seara de la opt treizeci la nouă jumate, între mersul la sală și bingiuitul de reality-show-uri pe Netflix.
Și ora aia de muncă e foarte importantă, pentru că, pe lângă toate joburile pe care le fac freelancerii ca să trăiască, ne-am apucat și de un proiect comun, o bandă desenată pe care o publicăm online. Se numește Fisksoppa, estimăm că va avea cel puțin 600 de pagini, și e despre aventurile unui grup de exploratori pe Marea Celor Șapte Supe.
Căpitanul Bleid apare la pagina douăzeci și cinci.
Text scris de Maria